...And Justice For All album [REVIEW]

...AND JUSTICE FOR ALL

Ei bine, ce pot spune despre acest album care nu a fost deja spus? Aici Metallica o ia pe arătură? Aici Metallica se maturizează? Aici jelesc în fiecare cântec că l-au pierdut pe Cliff? Nu, Da și NU. 

Acest album este diferit!

And Justice For All este foarte diferit față de Master Of Puppets sau de orice au făcut ei în trecut. De fapt, acest album sparge niște granițe în ce privește structurile cântecelor și în modul cum au fost ele construite. AJFA este chiar Progressive Metal sau Progressive thrash cum zic alții. Păi cam asta fost impresia la acea vreme despre album. DA, știu cu trupe ca Dream Theater este foarte greu să le pui sub același acoperiș numit Progresive. A luat prin surprindere o bună parte din fanii Metallica la acea vreme, unii considerând că One este singurul cântec bun de pe album. 

...And Justice For All era

Structurile cântecelor sunt non-convenționale, se vede clar că au folosit tone și tone și tone de riff-uri(cu care puteau face încă vreo 3 albume) contopindu-le foarte bine și nu prea. Am momente când mă gândesc dacă Metallica scriau cântecele în modul în care le-au făcut în MOP. Sunt unele părți ale albumului în care te întrebi ”Când naiba se termină”. Dar un exemplu de ”foarte bine și nu prea” este chiar titlul albumului. Poți să îți dai seama din start după artwork-ul albumului despre ce este vorba în versuri, adică politică, probleme sociale și justiție, mai exact erau centrate pe problemele de la acea vreme care se pare că există și în ziua de azi. Acest album este uriaș, este prea lung (câteodată), încât este puțin cam neplăcut pentru unii fani care au început cu alte albume Metallica. Dar îmi place că are multă putere în spate, iar când intri în miez este probabil cel mai puternic efort muzical de pe album.

Același lucru se întâmplă cu multe piese de pe album cum ar fi Blackned sau The Shortest Strow, Harvester of Sorrow,intrând tot mai adânc în album acel sentiment devine tot mai mare până când înebunești. (glumesc)
Harvester of Sorrow: Practic, piesa este despre "vină". Cineva care dă vina pe celălalt pentru proprile greșeli. Din alt punct de vedere ar fi cam așa: distrugerea copilăriei prin instalarea fricii și controlului. James a crescut temându-se că va deveni la fel ca el adică ca și tatăl lui.

Probabil mulți dintre voi care citesc acest review sunteți familiarizați cu cântecul One nu?

One: Oh, de unde sa încep, Metallica încercă să portretizeze acest lucru ca și cum, nu ai ști dacă ești treaz, adormit, mort, sau dacă îți amintești despre. El este prins în interiorul minții sale, acesta este un concept care este foarte greu de imaginat. Este favoritul meu din trilogia(Fade to Black, Welcome Home, One) Aici aveam chiar o premiere, pentru prima dată o trupă de Thrash Metal ajunge pe ecranele MTV-ului. Iar cateodată  mă gândesc cum naiba există acum St.Anger, pai asta este o poveste pe care o să vo spun în review-urile următoare.

Totuși hai sa nu uităm de newkid Jason Newsteed, dar să nu uităm de bass... pai Flemming Rasmussen a cam uitat de bas.  Factor notabil este lipsa basului pe mai tot parcursul albumului nu din cauza lui Jason. Din punct de vedere muzical Jason nu este un împiedicat pe acest album, deoarece el arată dece a fost ales sa fie următorul basist trupei. Avea o dinamică excelentă, avea tot talentul din lume, combinat cu ceilalți trei membri ai trupei. Și să nu uităm de backing vocals-uri BRUTALE! Apopo Lars însfârșit a făcut acel double bass să se audă.

To Live Is To Die: Aceasta opera de arta instrumentală orchestrează pierderea lui Cliff Burton, în orice mod și forma. Versurile care descriu accidentul, fiind, de asemenea, o parte dintr-un poem preferat lui Cliff, efectul morții sale trupei se aude foarte bine în aceste versuri.

Concluzie: Cu un picior în groapa ”No Bass” și altul în ”Too Long” AJFA este cel mai ambițios și cel mai complex album al lor. Acesta nu depășește MOP, dar este o încercare destul de frumoasă.